nostalgica suprapunere

My perfect sunset

Puțin melancolic.  Bine, poate mai mult, dar nu este vorba despre acea melancolie dăunătoare, deci nu-i nevoie de panică.

Îmi dau seama cum mă sting tot mai mi mult, cum mitul în care mă înconjurasem s-a transformat într-o amăgire puerilă.  N-a mai rămas nimic din basmul în care credeam cândva , același în care crede fiecare dintre noi. Viața este prea plină de … real, de succesiuni de compromisuri și de aspirații sfărâmate.

Rareori, cum sunt aceste momente, mai conștientizez  farmecul și eterna enigmă pe  care o reprezintă conceptul de viață în forma lui cea mai eliberată de canoanele societății, îmi conștientizez de asemenea caracterul slăbit ( sau poate slab dintotdeauna), unul de duzină.

i’m fine

Dacă aş ţine un sâmbure strâns în palmă, după cât timp ar creşte un copac din el?

in noapte

Clipele acelea când obosit şi sictirit, vegetez în faţa unor randuri psihedelice dintr-un blog descoperit de curând,  ce-mi amintesc de textele lui Michele de Nada, fără însă a  avea altceva în comun înafara suprarealismului hipnotic.  Îmi provoacă vise şi acea stare bizară menţionată în postul anterior, mă face mai ales să uit te toate căcaturile de peste zi, din plictisitoarea mea viaţă de muncitor.

Poate că am auzit un zâmbet sub balcon. Unul trist, de fantomă. Sau poate doar melancolia mea l-a provocat.

Trebuie să mă bucur, de dragul celei dragi mie, iar în curând de dragul celor dragi mie.  Este un trebuie natural avându-le în preajmă. Miracolul vieţii fără sens.

Totuşi, unde este geniul lipsit de efort, geniul natural, geniul care nu aduce avere ci doar adevăr? Adevăr care nu eliberează ci produce doar un zâmbet trist, de fantomă.

Luna Amară

Este frustrant pentru mine să-mi realizez  mediocritatea, lipsa unui talent pe care să mi-l desavărşesc sau cel puţin să mi-l maturizez într-atât de mult încât să mă scoată din anonimat.  Evident, ma blamez pe mine pentru toate astea, imi blamez comoditatea, lenea şi nenorocita labilitate.  Nu cred  în nimic într-atât de mult încât să perseverez într-o direcţie concretă. Sunt purtat de propriile-mi capricii dintr-o stare în alta, dintr-o credinţa într-alta, dintr-un scop într-altul.

Pentru că pâna la urmă totul este lipsit de valoare şi efemer,  pentru că termenul om sau mai degrabă conceptul de fiinţă umană nu are rezonanţă acceptabilă/explicită în sistemul meu de credinţe, astfel că nu ştiu la ce să mă raportez  în încercarea mea de mă comporta ca o asemenea fiinţă.

Ce este Bine şi ce este Rău?, fără ca această întrebare ca includă conotaţii religioase.

Dar am deviat de la conţinutul primului paragraf. Mă refeream acolo la acea lipsă de geniu artistic capabil să stimuleze pe alţii, precum cel prezent în unele melodii a caror audiţie stărneşte o senzaţie indescriptibil/melancolică  sau cel prezent în rândurile puţinelor cărţi care  lăsă ceva mai mult decât o simplă amintire a unei poveşti citite, acel geniu bolnăvicios  neînţeles de pragmaticii şi parveniţi, luat în derâdere de aceştia pentru că sistemul lor obscur de valori este defapt lipsit el însuşi de valoare, unul de duzina, prefabricat de o societate confuză,  îndoctrinat de la vîrsta juvenilă  de către părinţii fiecăruia dintre noi pentru că, nu?, ne vor binele şi acesta vine numai dacă suntem în acord/empatie cu cei din jurul nostru.  Şi lipsa acestui geniu  înseamnă normalitate, ceea ce ar trebui să fie îmbucurător pentru cei ce-mi vor binele, dar această normalitate este foarte obositoare pentru că este doar una dintre alte miliarde asemănătoare, călduţă, degeaba…

Dar până la urma totul este degeaba.

suprapuneri

aleatoriu

Uneori mă întreb dacă prezentul nu este influenţat de viitor, dacă nu cumva linearitatea scurgerii timpului într-o singură direcţie este doar o iluzie.

Recitesc Amintiri, vise, reflecţii ale lui Jung şi poate că şi asta îmi alimentează impresia de mai sus mărturisită, cu toate că in acea carte nu este nici măcar o singură aluzie cu privire la asta.

În mod normal ar trebui să-mi argumentez părerea, însă este o provocare pe care nu mi-o pot asuma datorită complexităţii ei. Sunt încă prea imatur pentru asemenea enunţări.

Instantanee de viaţă stăină mie. Mă pierd cu uşurinţă printre atâtea poveşti.  Care este oare ce-a mai importantă dintre toate?

a little pinhole story

Cu ideea de pinhole cochetasem de ceva vreme, insa dupa cateva experiente nesatisfacatoare am lasat-o balta. Nesatisfacatoare din mai multe cauze:

-am conceput cutiile in asa fel incat trebuia sa tai filmul (neapărat alb/negru) la o anumita lungime, sa-l introduc in cutie, astfel avand doar o singura pozitie de expus;

-timpii de expunere nu erau calculati,  cliseele rezultate avand de cele mai multe ori nevoie de manipulare in photoshop la luminozitate;

-etc.

De curand insa (dupa o aprofundare mai serioasa a acestui subiect), m-am decis sa construiesc o cutie mai elaborata, in care sa pot folosi un intreg film de 35 mm, color sau alb negru, fara greutate si repetitiv fara ca rezultatul sa fie alterat.

Si iata ce am obtinut:

film: necunoscut, 14 minute expunere

film necunoscut, 14 minute expunere

agfa apx iso 400, expunere 2 min

agfa apx 400, expunere 7 secunde

agfa apx 400, expunere 7 secunde

kodak profoto 100, expunere 27 minute

kodak profoto 100,expunere 7 secunde

kodak profoto 100, expunere 7 minute

kodak profoto 100, expunere 7 minute

kodak profoto 100, expunere 7 minute

kodak profoto 100, expunere 5 minute

kodak profoto 100, expunere 4 minute

kodak profoto 100, expunere 2 secunde

kodak profoto 100, expunere 3 minute

Nu prea sunt pasionat de fotografia de peisaj. Sau cel putin nu eram. De obicei nu imi spune mare lucru, in mod exceptional insa sunt unele care  ma misca pana la cea mai mica molecula. Postandu-le pe acestea aici nu insinuez ca ele se numara printre acelea putine care ma emotioneaza, asta in special pentru ca sunt facute de mine si exigenta fata de ceea ce realizez eu este exagerat de mare.

Acest gen de fotografie mi se pare unul introvertit.  Este multa liniste in ea. Stand langa trepied minute intregi, in singuratate, concentrat asupra numararii secundelor (in cazul lipsei unui cronometru), te pierzi in calm. Nu este o activitate pe care o poti face in fuga, sarind de la un subiect la altul.  S-a intamplat ca la ultima vizita in padure , zilele trecute, intr-o dupamasa innorata, sa vad o caprioara la distanta mica, nestingherita de mine, pentru ca stateam linistit langa trepied. Nu m-a incercat dorinta de a o fotografia, asta si din cauza ca era un gest imposibil. M-am multumit admirand-o nemiscat. A fost… frumos…

decay

Te poţi cu multă uşurinţa rătăci în viaţă. Decizii aparent banale se dovedesc ulterior a fi dezastruoase, pentru ca mai târziu, mult mai târziu, impactul lor nu mai pare aşa de negativ, ci tocmai din contra. Nu ne putem judeca vieţile prin prisma clipei imediat următoare, poate nici măcar a anilor ulteriori. Ferice de cel care are răbdare. Tocmai când crezi că totul este pierdut, ceva se întâmplă. Sau nu. Viaţa nu are in ea atât miracol pe cât ne dorim să aibă, la fel cum nici noi înşine nu suntem într-atât de valoroşi pe cum ne placem să credem.

Ca o analogie, în cazul unui eveniment apocaliptic, majoritatea dintre noi am fi aceia care aleargă descreieraţi pe stradă, aşa cum se întâmplă în filmele a căror scenariu se învârte în jurul acestui subiect, şi într-un final am fi dezintegraţi sau sfâşiaţi, spre deliciul telespectatorilor.

Fără telespectatori de această dată.

Nu există nimic supranatural în noi, iar rolurile pe care le avem în acestă lume nu sunt de supereroi. Mai degrabă de supererori, în ciuda complexităţii existenţei fiinţei umane. Absolut totul din funcţionarea noastră este de domeniul miracolului, însa noi înşine, ca şi ansamblu, ca şi modalitate de trai, suntem într-atât de fazi încât păcatul acestui fapt ne face demni de veridicitatea profeţiei anului 2012.

Dar nu cred în profeţii. Nici în schimbări drastice, deci perspectiva viitorului mi se dezvăluie mai sumbră decât ceea ce se speculează pentru viitorul foarte apropiat.

simple facts

Am fost astazi pleznit peste fata de aripa unui porumbel. In invalmaseala de oameni   (printre care eram – evident -si eu)  din Piata Muzeului, datorita lacomiei fata de o bucata de covrig, a intarziat in a-si lua zborul la timp, iar cand a facut asta, m-a lovit peste frunte.

Tot astazi, pe o banca din parcul central, cu Jurnal al lui Julien Green sub ochi, am fost curtat de o pasarica frumos colorata, cu picioruse incredibil de subtiri si cu un tril incantator.  S-a invartit in jurul meu topaind indrazneata, dar a zburat cand m-am intins dupa aparatul foto. Ulterior am incercat sa o identific dupa panoul existent in parc cu pasari desenate pe el si cu nume sub fiecare , dar nu am reusit.